Timpul n-a mai avut rabdare nici cu Michael Jackson. M-am intrebat dintotdeauna daca e mai important sa traiesti 50 de ani la cote maxime sau 100 de ani tragand de un plictis cronic. Astfel privite lucrurile, Michael n-a murit tanar, fiindca anii lui pot fi multiplicati cu zece, daca stau sa ma gandesc la intensitatea vietii lui artistice si la zbuciumul lui sufletesc permanent.
La 11 ani, era deja celebru si, probabil, din perspectiva asta, cinci decenii de viata au devenit prea impovaratoare pentru un artist pe cat de fascinant, pe atat de vulnerabil.
Mi-am traversat si eu adolescenta cu posterele lui pe perete, mi-am luxat gleznele (si-am suportat cu mandrie consecintele) incercand sa exersez moon walk-ul lui celebru, am cantat, asa cum m-am priceput „Thriller” sau „Billie Jean” de cand aveam vocea in schimbare si nici nu-mi pasa cum sunau cantate de mine, in fond melodiile imi umpleau sufletul, ritmurile lui fierbeau in primele mele iubiri si primele mele intrebari adevarate.
Nu m-am gandit niciodata ca astfel poate muri o parte din adolescenta noastra. Dar muzica lui Michael Jackson a definit exploziv acei ani. Milioanele de fani care lesinau la concertele lui nu faceau decat sa coaguleze un fenomen greu repetabil: publicul in delir – in cel mai frumos sens al cuvantului.
Ambulantele care pazeau stadioanele in toate punctele cardinale asteptau, cu calm, sa preia cate-o targa cu domnisoare cazute la pamant, electrocutate de muzica si farmecul starului. Lesinul fanelor lui fac parte din definitia efectului pe care acest om l-a avut asupra publicului.
„Thriller” e cel mai vandut album al tuturor timpurilor si asta-mi razbuna frumos pasiunea pentru videoclipul cu acelasi nume. Azi, realizez ca „Thriller” nu e doar o piesa de succes, e mult mai mult de-atat: e ceva irepetabil ca structura si sens, iar ca sa lasi asa ceva in urma ta, ai nevoie de geniu si sacrificiu. Cred ca in ultimile zile., l-am vazut la colegii de la MTV de 20 de ori si tot nu m-am plictisit… E fabulos tot ce a realizat.
Adrenalina trezita de muzica lui era coplesitoare. Si nu s-a limitat la cuvinte si n-a trait din sloganuri, tacerile lui indemnau mai mult decat cuvantul insusi, Michael a donat milioane campaniilor caritabile si a transpus, cu discretie, generozitatea materiala in unitati de masura artistice.
Spectacolele lui depaseau orice imaginatie. De fiecare data imprevizibil, de fiecare data fabulos. Ai fi zis ca, la fiecare concert, isi aduna energia din stele. Si coboara printre noi, muritorii (de multe ori la propriu, amintiti-va de descinderile lui spectaculoase, din slava zarilor, exact in crestetul scenei), doar ca sa ne aduca aminte ca nu suntem singuri in galaxie si nu suntem proprietatea exclusiva a acestei planete. Mie mi se pare ca e cel mai liber artist pe care ni l-a daruit istoria muzicii pop.
Nu va mai amintesc reperele carierei lui coplesitoare, de asta se vor ocupa enciclopediile. Eu invoc fenomenul Michael Jackson, un om care nu reuseste sa moara, oricat s-ar stradui natura sa-l inroleze-n legiunea celor care au un „The End”. Nu vom putea spune niciodata „pe vremea lui Michael Jackson”, pentru ca vremea lui nu are capat.
M-am trezit joi noapte cu mesaje de la prieteni care ma anuntau ca Michael Jackson a murit. A fost o noapte cu multe ganduri, o noapte de cosmar. Dupa ceva timp, m-am linistit, m-am scuturat de cosmar: asa ceva nu se va intimpla niciodata.
Catalin Maruta